Moartea căprioarei
de Nicolae Labiş
Seceta a ucis orice boare de vînt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pămînt.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fîntînă nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri,
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre tîrşuri,
Şi brazii mă zgîrie, răi şi uscaţi.
Pornim amîndoi vînătoarea de capre,
Vînătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tîmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.
Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Cînd va scăpăta soarele, cînd va licări luna,
Aici vor veni să s-adape
Una cîte una căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.
Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sînge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mîinile pline de sînge pe piept mi le-am şters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!
Ea s-arată săltînd şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori calde de cireş.
Vai cum doream ca pentru-întîia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!
Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Ea ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stîrnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvîcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările tîrzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Cînd lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb cînd tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Cînd viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sînt deşarte,
Cînd soru-mea-i flămîndă, bolnavă şi pe moarte.
Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai, fără vînt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cît de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mîini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.
Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau să trăiesc si-as vrea ....
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adînc!
Plîng. Ce gîndeşte tata? Mănînc şi plîng. Mănînc!
